Urme pe zăpadă

Cineva se poate minuna că un motiv atât de banal – câteva urme pe zăpadă – sunt suficiente pentru un adolescent pentru a lua o hotărâre atât de importantă: de a-şi dărui lui Dumnezeu viaţa proprie; dar acesta este limbajul cu care Dumnezeu este obişnuit să cheme oamenii şi aşa sunt răspunsurile, semne ale credinţei, ale sufletelor generoase care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate.

Imagine actuală a orașului Logroño

Miercuri 9 ianuarie 1918 Josemaría împlinea şaisprezece ani. Oraşul Logroño trăia de cincisprezece zile sub bogate furtuni de zăpadă. Termometrul era oprit la cincisprezece sub zero. Străzile, copacii, casele apăreau sub o pătură albă suprareală. Nu se ieşea din casă decât pentru necesităţi urgente. Un Crăciun deosebit.

Tatăl găsise de muncă la Logroño ca inferior la o firmă asemănătoare aceleia la care era proprietar. Şi s-au mutat. A lăsa Barbastro nu era uşor pentru nimeni, cu atât mai mult pentru Josemaría, de acum adolescent.

Într-o dimineaţă din acea iarnă băiatul privea absorbit zăpada şi privirea lui cade pe urmele pe care le-au lăsat două picioare desculţe mergând încet pe stradă. A înţeles că erau urmele unui frate carmelitan veniţi de puţin timp în oraş. Şi se gândi: Alţii fac atâtea sacrificii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele: şi eu, nu voi fi capabil să le ofer nimic? Un gând care nu l-a părăsit niciodată.

Imagine actuală a orașului Logroño

„Domnul îmi pregătea fără ştirea mea lucruri aparent lipsite de semnificaţie, de la care se slujea pentru a semăna în sufletul meu o nelinişte divină. De aceea am reuşit uşor să înţeleg pe deplin iubirea atât de umană şi atât de divină a Terezei a Pruncului Isus, care este mişcată când din paginile unei cărţi se iveşte o iconiţă cu mâna rănită a Mântuitorului. Şi mie mi s-au întâmplat lucruri de acest fel, care m-au mişcat şi m-au purtat la împărtăşania zilnică, la purificare, la spovadă... şi la pocăinţă”.

„Neliniştea divină” nu era numai un sentiment spiritual sau o dorinţă generică de a lua în serios credinţa. „Am început să presimt Iubirea, să-mi dau seama că inima îmi cerea ceva mare şi care era Iubirea (...) Nu ştiam ce vrea Dumnezeu de la mine, dar era vorba evident de o chemare”.

Josemaría cu frații Santiago și Carmen

Ce să fac? Desigur, să mă rog. Să-i cer Domnului să-mi lumineze inima. Am început de atunci să folosesc ca aspiraţie cuvintele orbului din Evanghelie: „Domine, ut videam!”, „Doamne fă să văd ce vrei de la mine”! Şi viaţa urma linia sa de un student liceal normal. Josemaría începuse bacalaureatul , şcoala medie inferioară şi superioară, atunci unificate, când locuia încă la Barbastro: frecventa institutul Şcolilor pioase.

La Logroño s-a înscris la şcoala publică şi după amiaza mergea să studieze într-o altă şcoală, cea a sfântului Anton. Era un student foarte bun, cu note strălucitoare. Visa să devină arhitect.

Decide să devină preot

Dar cum s-a legat acel proiect cu chemarea lui Dumnezeu? Dacă cel puţin ar fi ştiut despre ce chemare era vorba! Totuşi a răspuns da. Un da pentru orice lucru pe care Dumnezeu i-a cerut. Şi cred că ar fi fost mai disponibil şi util la încă necunoscuta chemare devenind preot. „Într-o zi, i-am spus tatălui meu că voiam să fiu preot: A fost unica dată când l-am văzut să plângă. El avea în minte alte proiecte, dar nu s-a împotrivit. Mi-a spus: fiul meu, gândeşte-te bine, preoţii trebuie să fie sfinţi... Este dur să nu ai o casă, un cămin, a nu avea iubire pe pământ. Gândeşte-te încă puţin, dar eu nu mă opun”.

L-a sfătuit să vorbească cu un preot, care l-a primit cu bucurie pe tânăr şi l-a întărit pe tatăl în privinţa vocaţiei fiului. Liceul se încheia. Tatăl, lăsând la o parte de acum facultatea de arhitectură, îl sfătui să se înscrie la facultatea de drept şi să facă compatibile studiile civile cu obligaţiile din seminar. Domnul s-a folosit de exemplul părintesc pentru a introduce în inima lui Josemaría o convingere pe care l-a transmis tuturor, în întreaga sa viaţă: „Nu este un sacrificiu, pentru părinţi, că Dumnezeu îi cere pe fiii lor; şi, pentru cine este chemat de Domnul, nu este un sacrificiu în a-L urma. Este, dimpotrivă, o onoare imensă, un orgoliu mare şi sfânt, un semn de predilecţie, o iubire foarte specială, pe care Dumnezeu a manifestat-o într-un moment concret, dar care era în mintea sa din toată veşnicia”.

www.josemariaescriva.info