Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, "singura creatură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi" [1], este în mare măsură dependentă de îngrijirea părintească încă de la naştere şi încă pentru mulţi ani. Deşi se bucură chiar din momentul conceperii sale de demnitatea de persoană umană, demnitate care trebuie să fie recunoscută şi protejată, este clar că omul are nevoie de timp şi de sprijin pentru a ajunge la perfecţiunea deplină. Această dezvoltare - care nu este nici automată nici autonomă, ci liberă şi în legătură cu celelalte - este obiectul educaţiei.
Însăşi etimologia cuvântului subliniază faptul că omul are nevoie de educaţie ca manieră esenţială pentru perfecţionarea sa. „A educa” vine din latinescul "ducere," care înseamnă " a ghida". Omul are nevoie să fie ghidat de alţii pentru a-şi dezvolta facultăţile sale. Cuvântul vine de asemenea din "educere", însemnând "a trage". Concret, esenţa educaţiei este de a "scoate ce este mai bun" de fiecare, pentru a dezvolta toate abilităţile persoanei. Cele două faţete - de a ghida şi de a dezvolta – constituie fundamentul sarcinii educative.

Părinţii, primii şi principalii educatori

Nu este prea dificil de înţeles de ce Magisteriul Bisericii a spus atât de des - "Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor" [2]. Acesta este un drept şi o datorie care sunt înrădăcinate în legea naturală. Prin urmare, oricine poate înţelege, uneori doar intuitiv, că este nevoie de continuitate între transmiterea vieţii umane şi responsabilitatea educării propriilor copii. Ideea că părinţii nu mai au obligaţii faţă de copiii lor odată ce i-au adus pe lume, sau că funcţia lor s-ar putea limita la grijă faţă de nevoile lor fizice, fără a se preocupa de aspectele intelectuale, morale, etc., trezeşte în noi o respingere spontană. Rădăcina acestei respingeri este că raţiunea umană naturală consideră familia ca primul loc pentru primirea şi dezvoltarea vieţii.

Sfânta Scriptură şi Magisteriul asumă şi extind motivele raţionale prin care părinţii sunt primii educatori. "Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie iar iubirea lor reciprocă este o imagine a iubirii absolute şi statornice cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om [3].

"În planul divin, familia este "o comuniune de persoane, un semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt. Procrearea şi educarea din cadrul familiei sunt o reflectare a activităţii creatoare a Tatălui "[4]. Transmiterea vieţii este un mister care implică cooperarea părinţilor cu Creatorul pentru aducerea la existenţă a unei noi fiinţe omeneşti, imagine a lui Dumnezeu, chemată să trăiască ca şi copil al Său. Educaţia este parte a acestui mister. Acesta este motivul fundamental pentru care Biserica a afirmat întotdeauna că "prin însăşi natura sa, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procreare şi educare care îi sunt încoronarea" [5].

Deschiderea faţă de viaţă face parte din esenţa căsătoriei, dar nu se limitează numai la procrearea copiilor: comportă şi obligaţia de a-i ajuta să ducă o viaţă pe deplin umană şi în relaţie cu Dumnezeu.

Misterul Răscumpărării aduce lumină cu privire la rolul educativ al părinţilor în planul lui Dumnezeu. Isus Cristos, care prin cuvintele şi faptele sale, "îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii..."[6], a vrut să se întrupeze şi să crească într-o familie. În plus, el a vrut să ridice căsătoria la rangul de sacrament, aducând-o la plinătatea sa în planul mântuitor al Providenţei.

Urmând exemplul Sfintei Familii, părinţii sunt colaboratorii providenţei iubitoare a lui Dumnezeu pentru a conduce la maturitate persoana care le-a fost încredinţată, pentru a o însoţi şi încuraja din copilărie până la vârsta adultă, ca să crească în înalţime şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor [7].
Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat această doctrină explicând cele trei caracteriste ale dreptului şi obligaţiei părinţilor de a-şi educa copiii[8]. Aceste drepturi şi obligaţii sunt esenţiale datorită legăturii lor cu transmiterea vieţii umane. Ele sunt originare şi primare în raport cu ceilalţi agenţi implicaţi în procesul educativ, aceştia din urmă având un rol secundar şi derivat - căci relaţia de dragoste dintre părinte şi copil este unică şi constituie elementul central al procesului de învăţământ.

Ele sunt de neînlocuit şi inalienabile, neputând fi nici uzurpate nici delegate în totalitate. Conştientă de această realitate, Biserica a învăţat mereu că rolul părinţilor în educaţie "este de o aşa de mare importanţă, încât, în caz de eşec, cu greu poate fi compensată" [9]. De fapt, nerecunoaşterea acestor adevăruri a condus pe mulţi părinţi să-şi neglijeze sau chiar să-şi abandoneze rolul lor neînlocuibil, în aşa de mare măsură, încât Papa Benedict al XVI lea a numit situaţia actuală “stare de urgenţă educaţională" [10] fiind de datoria tuturor de a se confrunta cu aceasta.

Spiritul si finalitatea sarcinii educative

"Dumnezeu l-a creat pe om din iubire si la chemat la iubire, vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane [11]. "Din moment ce iubirea umana este vocaţia fundamentală şi înnăscută a omului, scopul misiunii educaţionale a părinţilor nu pot fi alta decât de a învăţa să iubească. Acest scop este întărit de faptul că familia este singurul loc unde oamenii nu sunt iubiţi din cauza a ceea ce au, ceea ce ştiu sau ceea ce produc, ci pentru faptul că sunt membrii ai familiei: soţi, părinţi, copii şi fraţi.

Foarte importante sunt cuvintele lui Ioan Paul al II-lea: "Într-o perspectivă inrădăcinată în realitatea însăşi, trebuie să spunem că, în cele din urmă, esenţa familiei şi a obligaţiilor sale sunt definite de dragoste [...]. Fiecare sarcină particulară a familiei este expresia şi realizarea concretă a acestei misiuni fundamentale [12].

Dar cum putem duce la bun sfârşit această misiune? Răspunsul este mereu acelaşi: cu iubire. Dragostea nu este doar scopul, ci şi sufletul procesului educativ. Papa Ioan Paul al II-lea, după ce descrie cele trei caracteristici esenţiale ale dreptului şi datoriei pe care o au părinţii de a-şi educa copiii, concluzionează: "în plus faţă de aceste caracteristici, nu putem uita că elementul cel mai radical care îi califică pe părinţi ca educatori este dragostea părintească, care se împlineşte în munca de educaţie astfel completând şi perfecţionând serviciul lor în slujba vieţii.

Din izvor la început, dragostea părintească devine sufletul şi, prin urmare, norma inspiratoare şi îndrumătoare a tuturor activităţilor educative concrete, îmbogăţindu-le cu valori ca bunătate, constanţă, facere de bine, serviciu, altruism, spirit de sacrificiu, care sunt roadele cele mai preţioase ale iubirii "[13].

În prezenţa "stării de urgenţă educaţionale", despre care vorbeşte Papa Benedict al XVI-lea, primul pas este să ne amintim că dragostea este încă scopul şi motorul intern al educaţiei. Confruntându-se cu imagini distorsionate ale adevăratei feţe a iubirii, părinţii, participanţi şi colaboratori ai iubirii divine, au capacitatea şi fericita sarcină de a-i transmite adevărata semnificaţie, într-o manieră vie.

Educarea copiilor este o proiecţie şi o prelungire a însăşi iubirii conjugale, unde căminul familial care se naşte din iubirea soţilor este mediul potrivit pentru educaţia umană şi creştină a copiilor.

Pentru ei, prima şcoală este iubirea dintre părinţii lor. Încă de la o vârstă fragedă, ei primesc, prin exemplul părinţilor, o capacitate reală pentru dragostea adevărată.

De aceea, primul sfat pe care Sf. Josemaría îl dădea soţilor era de a-şi proteja şi a-şi recuceri iubirea în fiecare zi, deoarece aceasta este sursa energiei, care dă într-adevăr coeziune familiei. "Iubii-vă mult, pentru că Domnul este foarte fericit atunci când vă iubiţi. Şi când vor trece anii – pentru moment sunteţi toţi încă foarte tineri – nu vă temeţi: afecţiunea voastră nu va deveni mai puţin bună ci mai bună. Va deveni chiar mai entuziastă, va redeveni afecţiunea logodnicilor" [14].

Dacă părinţii se iubesc, atmosfera în care cresc copiii va fi de dăruire de sine, de generozitate. Soţii sunt aceia care creează climatul de acasă, prin afecţiunea pe care şi-o arată: cuvinte, gesturi şi o mie de semne de iubire prin sacrificiu de sine. Aproape întotdeauna lucruri mărunte dar mari pentru o inimă iubitoare şi, desigur, cu un impact enorm asupra educaţiei copiilor, chiar şi a acelora care sunt încă foarte mici.

Deoarece educaţia este o extensie necesară a paternităţii şi a maternităţii, participarea comună a ambilor soţi se extinde şi la educaţie. Misiunea de a educa este responsabilitatea părinţilor ca şi cuplu, fiecare soţ este solidar cu eforturile celuilalt. Nu trebuie să uităm că alţi agenţi educaţionali – şcoala, biserica, Clubul de tineret, etc. – nu sunt decât colaboratori ai părinţilor, sprijinul lor este o extensie a căminului familial şi nu un înlocuitor. În definitiv ambii soţi sunt necesari în misiunea de a construi un cămin. Dumnezeu dă har pentru a compensa absenţa inevitabilă a unuia dintre soţi, dar nu este loc pentru refuzul voluntar.

Este clar că lumea a suferit schimbări sociale şi profesionale enorme cu repercusiuni asupra familiei. Printre alte fenomene, în prezent, în tot mai multe familii atât soţul cât şi soţia desfăşoară o activitate profesională în afara casei de multe ori foarte solicitantă. Fiecare generaţie are problemele ei dar şi resursele ei şi unele nu sunt neapărat mai dificile decât altele: nu este bine să se cadă în cazuistică. În orice caz, iubirea ştie să privilegieze familia, este imaginativă pentru a compensa lipsa de prezenţă printr-o mai mare intensitate. În schimb nu trebuie să se uite că cei doi soţi trebuie să se implice în construirea căminului fără a cădea în ideea eronată că sarcina fundamentală a bărbatului este de a câştiga banii lăsând în sarcina femeii treburile menajere şi educaţia copiilor.

Încredinţăm Sfintei Maria şi Sfântului Iosif, cei care l-au văzut pe Isus crescând în înţelepciune şi har, misiunea părinţilor, cooperatori ai lui Dumnezeu în această sarcină de-o mare transcendenţă şi frumuseţe [15].
----

[1]. Conciliul Vatican II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 24.
[2]. Catehismul Bisericii Catolice nr. 1653.
[3]. Ibid., nr. 1604.
[4]. Ibid., nr. 2205.
[5]. Conciliul Vatican II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 48.
[6]. Ibid., nr. 22.
[7]. Lc 2, 52.
[8]. Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. apost. Familiaris consortio, 22 noiembrie 1981, nr. 36
[9]. Conc. Vatican II, Decl. Gravissimum educationis, 28 octombrie 1965, nr. 3.
[10]. Benedict al XVI lea , Scrisoare către dieceza Romei privind nevoia urgentă de formare a noilor generaţii, 21 ianuarie 2008.
[11]. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1604.
[12]. Ioan Paul al II-lea, Exort. apost. Familiaris consortio, 22 noiembrie 1981, nr. 17.
[13]. Ibid., nr. 36.
[14]. Es Cristo que pasa nr. 23.
[15]. Cf. Lc 2, 52.