Kamapala/Uganda – Un lucru se învaţă foarte repede de la oamenii din Uganda: recunoştinţa şi bucuria lor molipsitoare. Noi, studenţi din Germania, Spania, Suedia şi Uganda, am construit, în doar două luni, o şcoală primară în districtul Wakiso (Uganda).
Mweebale nnyo, mwebalire ddala! Săptămânile trecute am auzit şi am pronunţat chiar şi noi, deseori, aceste cuvinte. Ele înseamnă pur şi simplu: „Mulţumesc mult, mulţumesc mult pentru tot”. Eu cred că proiectul din acest an se rezumă foarte bine prin aceste cuvinte. Am fost recunoscători de a fi lucrat la acest proiect şi de a fi colaborat cu aceşti oameni.
Trei săptămâni de lucru şi o misiune clară în Ssukka
De această dată am fost o grupă mică şi mai ales veselă, de oameni tineri din Köln, Essen Hollerath, Lippstadt şi Barcelona. Încărcaţi cu 14 valize, aproximativ 250 Kg şi o mulţime de haine pentru prietenii din Uganda, am plecat pe 10 august de la Düsseldorf prin Cairo către Entebbe. În Centrul de Studiu Bugala, un cămin studenţesc al Opus Dei în Kampala, ni s-au alăturat alţi nouă studenţi şi, de acolo, s-a mers la Ssukka unde deja construiserăm anul trecut o primă clădire cu trei săli de clasă. Acolo am fost primiţi cu multă dragoste de către comunitatea satului, în special de către copii, care ne-au cântat. Izbitor a fost numărul copiilor: numărul şcolarilor a crescut, în ultimul an, până la 80!
În faţa noastră erau trei săptămâni de lucru şi o misiune clară: să lăsam în urma noastră, acestor copii si profesoarei lor, o altă şcoală. Cu câteva săptămâni în urmă, munciseră aici studenţi din Spania şi Suedia şi patru săli de clasă fuseseră ridicate până la acoperiş. Proiectul a fost condus de Jean Mwebasa, un student al Universităţii Makerere, care participă, de ani de zile, la programele catehetice şi culturale de educaţie în Bugala.
Împreună se merge la muncă
Ziua începea la ora 7:30 cu Sfânta Liturghie, urma micul dejun şi apoi mergeam la şantier. Acolo ne aşteptau muncitorii calificaţi ugandezi, două grămezi de nisip, mai mulţi saci de ciment şi bineînţeles uneltele noastre. E bine că am putut conta pe ajutorul lui Carol, al lui David si al lui Harriet, alături de prietenii lor. La ora 13:00 mergeam înapoi la locul de cazare – ferma familiei lui Jean – pentru a lua prânzul. După o mereu prea scurtă siestă, mergeam, din nou, la 14:30 la şantier. După-amiezile erau relaxante, pentru că unii dintre noi puteau să se joace cu Carol, David şi prietenii lor. Seara ne mai rămânea timp pentru fotbal, conversaţii şi un duş. După cină, şedeam cu toţii încă un timp împreună şi puteam afla multe lucruri despre diferitele triburi ale Ugandei. În acest mod, au trecut, repede, cele trei săptămâni şi jumătate, având, în mod cert, mai puţine kilograme în bagaje, dar câştigând mulţi prieteni noi, o ţară iubită şi o experienţă excelentă. Tuturor celor care au făcut posibil acest proiect: Mweebale nnyo, mwebalire ddala!
